Cuba – întâmplări și întrebari legate de economie

Înainte de a pleca spre Cuba, am auzit de nenumărate ori că este o țară săracă și despre urmele lăsate de embargoul SUA asupra sa. Dar ce înseamnă cu adevărat că este o țară săracă și cum se reflect asta în viața de zi cu zi a localnicilor? Sunt marea majoritate a cubanezilor extrem de săraci? Trăiesc de pe o zi pe alta? Cum este afectață economia de numărul tot mai mare de turiști care se îndreaptă spre Cuba? Toate astea nu pot fi înțelese din cărți sau de la televizor și nici măcar după ce vizitezi țara. Cuba este săracă într-un sens ciudat, nu în sensul în care sunt sărace India sau țările din Africa. Nu pretend că sunt expert în economia Cubei, nici pe departe. Acest articol va fi mai mult o colecție de întâmplări și gânduri din timpul celor două săptămâni petrecute în Cuba.

Ce am știut înainte să ajungem în Cuba?

Moștenirea lăsată de Fidel înseamnă apă (relative) curată și electricitate pentru toți, educație și înglijure medical gratuită (desi cu echipamente vechi de 30-40 de ani), transport public extrem de ieftin, rații de alimente și cea mai mica rată de criminalitate din cele două Americi. 90% dintre cubanezi sunt proprietarii caselor în care locuiesc, iar utilitățile îi costă doar 2-3 dolari pe lună. Chiar dacă stau în chirie, nu plătesc mai mult de 4% din venit. Singurii cubanezi care plătesc taxe sunt cei care dețin mici afaceri. Prețurile pentru produsele absolut necesare vieții sunt menținute la un nivel scăzut. Datorită sistemului medical gratuity, rata mortalității infantile este extrem de scăzută, iar speranța de viață ridicată. Malnutriția la copii este practice necunoscută, iar  procentul de alfabetizare a populației este în jur de 99%. Desigur, toate acestea au venit cu un cost, iar banii rămași la dispoziție pentru salarizare și infrastructură sunt puțini.

Asigurarea unui adăpost, a transportului și îndeplinirea nevoilor de bază a cetățenilor a devenit tot mai dificilă. Embargoul a făcut ca multe produse să nu fie disponibile pe piață pentru localnici, iar prețurile pentru produsele considerate opționale sau de lux sunt ridicate (inclusive haine, spray împotriva țănțarilor sau electrocasnice). Varietatea este mica, iar uneori chiar și produsele absolut necesare se găsesc cu greu. Din acest motiv, oamenii nu aruncă lucrurile care înca mai pot fi reparate sau folosite în alte scopuri decât cel initial și sunt ingenioși, găsesc tot felul de soluții pentru a face ca lucrurile să meargă cât de cât. Casele nu sunt bine întreținute, iar infrastructura este proastă. Mulți doctori sunt exportați în Venezuela și în alte țări. Salariul mediu pentru o persoană care lucrează la stat, indifferent de domeniu, este în jur de 20$ pe lună, nepermițându-le să dețină prea multe bunuri materiale. La prima vedere, pare extrem de scăzut, dar în același timp, nevoile de subzistență sunt asigurate în mare parte de stat.

Noua clasă de mijoc din Cuba

Unii cubanezi sunt foarte bogați. Au fost de multă vreme așa și nimeni nu prea mai știe de ce. Aceștia trăiesc de obicei în cartiere de elită ca Miramar și anumite părți din Vedado în Havana sau Punta Gorda în Cienfuegos.

Unii cubanezi sunt încă etrem de săraci și se bazează pe salariul de la stat și beneficiile pe care sistemul communist le oferă tuturor. De obicei sunt exact aceia care se plâng cel mai puțin de lipsa banilor și a celor necesare, dar care îți vor oferi ajutorul fără să ceară nimic în schimb. Cei mai mulți stau în acele clădiri care stau să cadă pe care le poți vedea chiar și în zonele turistice sau în satele puțin vizitate de turiști. Acum câțiva ani, salariile  nu difereau cu mai mult de 50 Cup de la unul la altul, ceea ce făcea ca aici să se încadreze majoritatea populației.

Mai nou, a apăruto nouă clasă, formată din cei care au găsit o modalitate de a se implica în activitățile turistice și care o duc mult mai bine. S-a mărit în special după ce cetățenii au avut voie să vândă și să cumpere proprietăți, să deschidă mici afaceri sau să formeze cooperative. Cei mai mulță sunt cubabezi cu strămoși spanioli, singurii care au dreptul să obțină un pașaport, și ale căror rude pot călători și lucre în afara Cubei. Acee rude trimit în țară banii necesari pentru renovarea caselor pentru ca turiștii să poată fi primiți în ele, cumpărarea mașinilor sau deschiderea unor paladare. Aceștia sunt cei cu care turiștii vor interacționa cel mai mult.

Diverse întâmplări și întrebări

• • În timp ce ne plimam prin Havana, am intrat într-un bar în care cânta un grup. După un cântec, unul dintre băieți a venit cu o pălărie să strângă bacșiș. Auzisem că s-ar da în jur de 1 CUC. I-am dat 1 CUC, dar în 4 fise de 50, 20 și 10. Tipul i-a refuzat, a zâmbit și a spus “Bună încercare!” Oare ești cu adevărat sărac din moment ce refuzi echivalentul unui euro doar pentru că nu ți se dă într-o monedă, ci în 4?
  • Gazda noastră din Cienfuegos ne-a povestit că nu îi plac oamenii care insist cu întrebările legate de efectele negative ale comunismului. Ne-a spus că el nu cunoaște un alt system, dar că din punctul lui de vedere este destul de bun Au propria casă și dreptul să închirieaza două camere. Era mândru de faptul că educația și îngrijirea medicașă sunt gratuite. Fiicele lui merg la facultate, iar statul le plătește tot (școală, cazare și mâncare), urmând ca ele în final să fie repartizate undeva în țară, unde vor trebui să muncească timp de un an pe salariul mediu dat de stat. Omul era perfect conștient că nu toate lucrurile stau mai bine în alte țări și avea rude care locuiau în Miami.
  • De mai multe ori, în diverse locuri din țară ni s-au cerut 10 CUC pentru o cursă de 5-6 km, iar taximetriștii nu luau mai puțin de 8 CUC nici măcar după negocieri. Chiar și în țările dezvoltate, prețul nu depășește 1 euro/km. Ei cereau 1.5 euro/km pentru a călătoru într-o Lada care stătea să se dezmembreze, ăn condițiile în care combusibilul nu este mai scump decât în Europa. Menționez că nu mă refer la mașinile de epocă pe care le vedem în poze. Dacă ești într-adevăr sărac și transporți localnicii aceeași distanță pentru mai puțin de 0.25 euro, de ce nu ai fi de acord să duci turiști pentru mai puțin de salariul pe o jumătate de lună? Mai ales că nu dau bon, deci nu plătesc nici taxe pentru cursa respectivă.
  • Am petrecut 14 nopți în Cuba. În toate locurile în care am fost, aproape fiecare casă caza turiști și aproape toate erau pline, cu toate că era pre-sezon. Prețul pe noapte este în jur de 20-30$, rezonabil pentru turiști. Localnicii se plâng că trebuie să dea o mare parte din acești bani statuui. Totusi, doar de două ori ni s-au cerut actele de identitate și am fost trecuți în registru. Dacă nu am fost înregistrați, nu s-au plătit nici taxele pentru șederea noastră acolo. Asta ar însemna că un cubanez cu o camera de închiriat face într-o singură zi mai mult decât salariul mediu pe o lună. Dar majoritatea închiriază 2-3 camere, iar pentru utilități plătesc doar 2-3 dolari pe lună.

• Localnicii mănâncă la prețuri mult mai mici față de turiști. Pentru echivalentul a 50 de cenți pot mânca o masa în barurile pentru localnici. Însă această mâncare este de obicei de slabă din punct de vedere al calității sau sandvișuri.
• Oficial, toată lumea trebuie să aibă un loc de muncă. Altfel sunt trimiși la închisoare. Însă am observant mulți localnici pe stradă și în baruri (cafeterias) în timpul zilelelor de lucru. Mulți dintre ei merg și în cluburi. Pentru ei intrarea este gratis sau aproape gratis, dar tot trebuie să-și plătească băutura. O bere costă în jur de un dolar. Tu ți-ai da salariul pe 20 de beri? Eu nu.
• La orice oră, zonele cu wifi erau pline de cubanezi care stăteau pe net. Pentru un turist, poate nu pare scump să plătească un dolar pentru o oră de Internet, dar localnicii plătesc același preț. Cum își permit dacă abia le ajunge salariul pentru mâncare? Își dau tot salariul pentru 20 de ore de stat pe Internet? Cum rămâne cu smartphone-urile?
• În Havana, am mers într-un tur pe bază de tips. De obicei, asta înseamnă că plătești la final cât crezi tu. De data aceasta, ghidul ne-a spus de la început case așteaptă să primească cel puțin 5CUC de la fiecare dintre noi. Suma ni s-a părut corectă și am rămas. Totuși, judecând din punctul de vedere al veniturilor pe care ei spun că le au, noi eram 8 oameni, adică 40 CUC. Practic a făcut salariul pe două luni în două ore. Oricine s-ar considera norocos să fie plătit cu atât, în orice țară. Ghidul ne-a mai spus și că o noapte într-unul din hotelurile din centrul Havanei costp 500 CUC, iar un cubanez ar trebui să strângă bani toată viața pentru a sta o singură noapte acolo. Mai amuzant era faptul că o zicea ca și cum ar fi fost floare la ureche pentru oricare dintre turiști, ceea ce nu e adevărat. Cei mai mulți nu ne-am fi permis să stăm acolo, ca și ei. Cubanezii par să creadă că turiștii sunt mult mai bogați decât sunt în realitate.
• Un fermier din Viñales s-a plans de faptul că statul îi ia 90% din recoltă pentru foarte puțini bani, iar apoi vinde tutunul prelucrat sub formă de trabucuri în magazinele de stat pentru prețuri enorme. Am mai vorbit despre el, dar mi-a ridicat anumite întrebări financiare. El vindea un trabuc pentru 4 CUC. Chiar dacă ai fi cumpărat maimulte, nu ai fi primit reducere și nu vindea mai puține de 4. Pretindea că trabucurile sale sunt asemănătoare cu Montecristo 4. Un astfel de trabuc costa un pic mai puțin de 6CUC în magazine. Având în vedere că statul îți ia aproape gratis 90% din marfă și că zici că ești sărac, oare nu ești puțin prea lacom, cerând 4 CUC/trabuc?

Cuba – o țară a contradicțiilor

Nu spun că nu există oameni săraci în Cuba. Însă cei care au cea mai mare nevoie de bani, nu sunt cei care se plâng turiștilor de lipsa acestora. Turiștii, de cele mai multe ori, nu ajung să interacționeze cu ei. Cubanezul de rând s-ar putea să nu primească mulți bani ca salariu, dar are mult mai puține de plătit pentru a-și asigura subzistența. Probabil majoritatea nu au suficienți bani încât să călătorească în afara țării, und ear trebui să plătească la fel de mult ca turiștii care se duc în Cuba. Majoritatea nici nu au voie să iasă din țară, dar asta este o altă poveste. În acest moment, sunt multe țări mult mai sărace decât Cuba. Totuși, nu ar fi în favoare lor să nu se plângă de lipsa banilor. Dacă se plâng, primesc mai mulți. Această clasă de mijloc le face într-un fel un deserviciu cubanezilor cu adevărat săraci.

Între timp, chiar existența acestei noi clase de mijloc duce la creșterea rapidă a prețurilor pentru toți, iar guvernul începe să taie din beneficiile oferite locuitorilor. Cei mai vulnerabili sunt oamenii în vârstă, care nu mai pot supraviețui doar din pensii și nu se pot implica în activitățile turistice. Nici afro-cubanezii nu beneficiază de aceleași oportunități ca cei cu strămoși spanioli. Pentru ei devine tot mai greu să supraviețuiască, în condițiile în care comunismul cubanez nu mai înseamnă egalitate. Cuba pare să se apropie tot mai mult de inegalitățile economice din alte țări.